Iris & Tudor Chirila – De ce ?

Atins de nebunie

De-a lungul istoriei, caracterele şi viziunile potrivnice îi făceau pe oameni să se unească prin contraziceri şi discuţii aprinse. Spre exemplu, deseori, din cauza lipsei unei polemici şi a luptei verbale, oamenii nu mai comunică, iar lipsa de contradicţie, dezacord în afirmări şi cugetări, îi depărtează pe unii de alţii.

Timp de aproape o lună, îmi străluceau ochii de bucurie urmărind cu entuziasm şi euforie sufletească felul în care doi tineri încearcă să distrugă ceea ce se cheamă zidul liniştii şi al somnului cunoaşterii unul faţă de altul. Întocmai, prin contraziceri şi mici polemici au reuşit să se cunoască. Sunt chipeşi, isteţi şi tineri. Numele lor, date de bunul Dumnezeu în timpul tainei sfântului botez, sunt purtate cu multă strădanie de protagoniştii povestirii mele şi nu reprezintă altceva decât biruinţa la care tind aceşti tineri şi pe care doresc cu orice preţ s-o vadă în fruntea tuturor faptelor lor. Aş fi vrut poate să le acord atenţie în mod egal ambilor, însă, zarurile întinse pe masă de „el”, demult mi-au fost deschise, iar gândurile, sentimentele şi plăcerile „lui” mi-au devenit cunoscute pe loc.

„Ea” – iată singura taină. A apărut în faţă ca o câmpie împodobită cu iasomii de care puţini s-au învrednicit să o admire. La vârsta ei fragedă şi fină îşi păstrează prospeţimea unei flori de primăvară, de un verde şi de o curăţenie nepământească. Povesteşte, zâmbeşte, râde şi nu uită să-i fericească pe cei din jur cu chipul şi ochii căprui şi larg deschişi, săgetaţi spre tâmple. Dacă ar avea puteri supranaturale şi-ar alege postura şi puterile unei Ice Princess sau Ice Woman. Privirea laie îmbinată cu părul creţ şi ondulat şi delicateţea trupului unei zeiţe îi creează „lui” cea mai frumoasă impresie, nebunie de care se lasă înnebunit la orice freamăt al „ei”. Frumoasa gheţarilor, topiţi de căldura vântului balcanic, îl poate cuceri victorios pe oricine. „El”, la rândul său, şi-ar alege postura unui cotropitor învins, biruit de măreţia „ei” de a închina ca o zeiţă chiar şi pe cel mai mare dintre împăraţi. Este atins de nebunie şi de aceea şi este cucerit. „Ea” îşi păstrează tainic secretele şi plăcerile de care ar avea nevoie. E ca o copiliţă care fumuros bate paşii prin parc, dar cu privirea săgetează pe cel din urmă prin rândurile şuviţelor de păr inelate la vârf.

Este micuţă, dar bogăţia frumuseţii sufleteşti o face mare. O bogăţie ascunsă şi necunoscută, deocamdată, în mare parte, de „el”. Acest lucru şi îl face să fie insistent şi curios de tot ce-i frumos.

Primii paşi pe care încearcă să-i facă sunt încă temători, dar curioşi. Şi „lui” şi „ei” i-ar plăcea noul şi ineditul, dar acesta trebuie cunoscut. Timpul le va afla pe toate, iar eu voi supraveghea felul în care decurge această cunoaştere de celălalt. Mă bucur că v-aţi cunoscut. Că aţi reuşit să vă întâlniţi şi să vă uitaţi unul în ochii altuia. Înnebuniţi-vă unul pe altul şi atunci totul va veni de la sine…

Observatorul din umbră

Delirium tremens

Episodul doi.

Ai săi –  Moldova is mai cauntri

 Zi de primăvară. Parcă era aprilie, deşi nu mai contează. Doi bărbaţi, după ce au înghiţit nesăţios vreo zece beri şi au mâncat vreo patru kile de carne, s-au pus pe fumat. Bărbaţii, ambii erudiţi fiind, au închegat o discuţie aprinsă: despre tot şi despre toate. La un moment dat, ambii au decis să meargă la toaletă. Scuze, am uitat să vă spun că cei doi se aflau departe de orice urmă de civilizaţie. Erau într-o pădure, aproape de un lac. Şi, cum vă spuneam, au decis inşii să meargă să se uşureze, adică să se cace. Au luat-o pe cărări diferite, însă cărările şi le-au ales singuri. Unul a plecat spre o poieniţă drăguţă plină cu flori de colţ. Celălalt a mers mai adânc în pădure şi s-a oprit lângă o scorbură, în apropiere fiind o poieniţă micuţă cu bureţi. Căcându-se în clinchetul înfiorător de dulce al păsărilor din pădure, la un moment dat, cel care se căca în poieniţa plină cu flori de colţ a fost prins în flagrant, cu chiloţii pe vine, de o echipă a poliţiei ecologice. L-au lăsat, evident, să-şi termine treaba începută şi, încătuşând-ul, l-au scos la marginea pădurii. Între timp, cel din poieniţa cu bureţi ajunse-se la locul de unde a pornit şi şi-a mai aprins o ţigară. Când acolo, îl vede pe camaradul său „căcăcios”, urmat de trei poliţişti.

- Ce s-a întâmplat, întrebă el.

- Domnul a fost prins cum îşi lăsa excrementele într-o poieniţă cu „Leontopodium alpinu”, îi răspunse unul dintre poliţişti.

- Îmi cer scuze, zise căcăciosul încătuşat, dar şi prietenul meu a fost şi s-a căcat în pădure.

- Am fost, e adevărat, spuse celălalt pufăind, însă nu m-am căcat pe flori, ci lângă nişte ciuperci.

- E grav şi asta, dar nu putem să te arestăm, fiindcă bureţii nu sunt pe cale de dispariţie. Însă o să te amendăm, zise poliţistul.

- Bun, sunt de acord.

- Nu, nu, nu, eu nu sunt de acord, ţipă căcăciosul încătuşat. Nu e drept, nu e corect, şi el trebuie închis.

Ţipând, frământându-se, căcăciosul încătuşat a fost urcat în maşina „ecologică” şi dus spre cel mai apropiat comisariat de poliţie.

După trei zile, cei doi s-au întâlnit. S-au îmbrăţişat, după care cel care a stat închis şi-a cerut scuze pentru că l-a pârât poliţiei, însă şi-a motivat gestul prin faptul că era prea înflăcărat în acel moment.

Însă, după câteva zile, căcăciosul care a distrus poieniţa cu Leontopodium alpinu a împrăştiat vestea prin toată ţara că un om, foarte cunoscut de altfel, a fost prins de poliţia ecologică cum se căca în pădure. Şi trâmbiţează, şi înrdugă căcăciosul verzi şi uscate, dar toate murdărite de căcat. De atunci mulţi îl acuză pe cel ce s-a căcat lângă bureţi, precum că murdăreşte tot ce găseşte, scuipă în ochii oamenilor şi e corupt până în măduva oaselor, chiar dacă, de atunci, mulţi s-au mai căcat în poieniţe cu flori pe cale de dispariţie şi multe flori au dispărut de pe faţa pământului…

P.S. Cam aşa stau lucrurile în mass-media şi politica din Republica Moldova. Se cacă mulţi, care mai mult, care mai puţin, care doar trag pârţuri, însă toţi dau vina unii pe alţii. Şi, de obicei, cei care fac cele mai multe greşeli fut cel mai tare. Din păcate…

Nu ne mai slăbeşte umbra marelui URSS. Din păcate.

Onomastica râsului meu

Am râs mereu, cu prietenii mei, de astfel de sintagme sau cuvinte, folosite inadecvat de concetăţenii noştri, mai les de jurnalişti sau de bloggeri care se cred jurnalişti. Am râs şi de data aceasta, în momentul în care am dat de blogul lui Denis Cenuşă. Mă rog, toţi greşim, dar totuşi am râs.

Update: Am făcut un schimb de comentarii cu Denis pe blogul său şi am înţeles utilitatea folosirii respectivului titlu.