Veneam aseara cu un taxi acasă. Şoferul, un barabat de vreo 50 de ani, tăcut  şi sur la cap, conducea „mercedes-ul” calm, fără să se grăbească şi am inteles, pentru prima dată, că mai sunt oameni care îndrăznesc să mai respecte regulile de circulaţie. Mai sunt oameni care au capacitatea să înţeleagă că nişte reguli trebuies respectate. Necondiţionat. Fără „vâiboane”, strigăte şi înjurături inutile. Mă simţeam atât de bine când vedeam că semnalizează când trece de pe o bandă pe alta, când nu apăsa pe aceleraţie în timp ce stătea la semafor. Mi-a plăcut. Acum stau şi meditez, şi mă gândesc, şi cântăresc. Suntem atât de înaopiaţi, atât de naivi, anchilozaţi şi atrofiaţi, încât ne bucurăm când vedem pe cineva că respectă nişte reguli… Poate greşesc. Poate nu e atât de rău, dar nu prea cred. Nu suntem obişnuiţi să fim corecţi, căutăm mereu scurtături, vrem să minţim „sistemul”, să interpretăm diferit lucruri care, pur şi simplu, nu pot fi interpretate.  Nu mai putem fi aşa. Trebuie să ne scimbăm. Cred că suntem obligaţi să o facem.